Pardoselile decorative au fost întotdeauna un semn de bogăţie căci a face un mozaic precum cele faimoase din bazinul mediteraneean antic costă foarte mult aşa că ele se găsesc de regulă în palate sau biserici ori spaţii publice importante (1).
Mozaicul pe care îl făceau veneţienii peste planşeele din lemn dn palatele lor din secolele XVII şi XVIII însemna, de asemenea, un meşteşug cu multe secrete şi costuri. Pardoselile decorative ţin de asemenea şi de locul geografic astfel că în Italia găsim mai des pardoseli din piatră şi marmură în timp ce în zona Iberică e de aştepta să găsim mai multă ceramică de tradiţie arabă. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea catalanii au venit însă cu un produs influenţat de noul material de construcţii – cimentul Portland, ceva ce era de efect dar mai puţin costisitor decât o pardoseală din marmură şi care s-a răspândit rapid după ce a fost popularizat la expoziţia universală de la Paris din 1867. Expoziţie la care România, un stat nou, cu un domnitor străin nou, a participat într-un pavilion inspirat de biserica episcopală de la Curtea de Argeş (2).
Odată legătura făcută, casele bucureştene aveau deja la îndemână un detaliu la modă – plăcuţele decorative din ciment colorat în diverse modele (3 a,b).
a – pardoseală decorativă din 1890 la vestibulul unei alte case bucureştene
b – pardoseală decorativă din 1890 la intrarea secundară a unei case bucureştene
În perioada în care s-a construit casa din Caragiale 11, utilizarea pardoselii decorative din ciment sau ceramică era deci în plină vogă. Pardoseli din cărămidă bine arsă se mai folosiseră în case boiereşti în mod tradiţional însă la la finalul secolului al XIX-lea începem să vorbim de importuri şi influenţe din occident care nu perpetuează modelul naţional respectiv. Ion Mincu face din utilizarea ceramicii colorate smălţuite o marcă a sa în ultimii ani ai secolului a XIX-lea însă acest material se regăsea pe faţade, ca elemente de decor aşa cum fuseseră ele utilizate în trecut şi la bisericile moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare şi a înaintaşilor săi. La pardoseli începem să vedem însă plăcuţele din ciment colorat iar ele devin caracteristice caselor din ultimul sfert al secolului al XIX-lea. Un martor frumos al acestei epoci căci acest material îmbătrâneşte elegant şi merită restaurat (4 a,b).
a – plăcuţe decorative de pardoseală la intrarea principală a unei case bucureştene
b – aceleaşi plăcuţe decorative după restaurarea care a presupus şi refacerea treptelor dar şi a uşii
În casa lui Aristomene Fotino se găseşte o astfel de pardoseală decorativă în micul vestibul, cu un model care se compune ca un covor atunci când sunt aşezate plăcuţele pătrate. (5 a,b)
a – vestibului casei lui Aristomene Fotino conservă pardoseala din plăcuţe din ciment decorativ
b – detaliu al desenului pardoselii conservate în vestibul
Un alt tip de decoraţie, probabil mai nou, se afla şi în zona de serviciu a casei, modelul compunându-se în acest caz din aşezarea unor piese cu forme şi culori diferite (6 a,b).
a – piese geometrice diferite ca formă şi cromatică din zona de serviciu a casei
b – scoaterea plăcuţelor respective în vederea conservării
Scoaterea trebuie făcută cu multă grijă pentru a putea recupera cât mai multe piese originale. Asta pentru că acum, fireşte, există şi producători ce pot face replici în vederea restaurării. Însă totul vine cu un cost …
Surse bibliografice:
https://en.wikipedia.org/wiki/Cement_tile
https://en.wikipedia.org/wiki/Encaustic_tile
http://crafted-tiles.com/cement-tiles-history